Filme, seriale, cărți

Recomandare de carte: Sărutul pictat de Elizabeth Hickey

„Uneori mă gândesc să distrug picturile. Dacă le dau foc, pânzele vor arde mocnit înainte să se aprindă cu totul. Vor scoate un miros de păr ars și de benzină. Pigmenții vor face ca flacăra să lumineze în mai multe culori. Scânteile vor zbura de pe tablouri, iar eu va trebui să le urmăresc pe jos și să le sting. Picturile vor lupta împotriva propriei dispariții, trosnind cu mici explozii. Îmi voi arde mâinile. Fața lui Adele se va topi ca ceara și va dispărea și ea. Mâinile ei vor fi ultimul lucru care va pieri, ofilindu-se în norul de fum înțepător.”

***

Romanul „Sărutul pictat”, debutul literar al scriitoarei Elizabeth Hickey, încearcă să definească relația dintre artistul Gustav Klimt (1862 – 1918) și Emilie Flӧge, subiectul a trei dintre lucrările sale și prietena lui pe viață.

Hickey „pictează” o panoramă încântătoare a vieții sfârșitului de secol din Viena, istorisind cronologia realizărilor artistice ale lui Klimt și încercând să surprindă natura relației acestuia cu Emilie. Romanul este o ficțiune istorică și nu povestea lor adevărată, astfel că, la urma urmei, nu se știe dacă cei doi au fost iubiți sau doar prieteni.

Se spune că cea mai emblematică lucrare a lui Klimt, „Sărutul” (expus la Palatul Belvedere din Viena), îi descrie pe cei doi ca iubiți. Mulți cred că relația dintre ei nu a fost consumată. Cele aproape 400 de articole de corespondență care au supraviețuit, atestă o prietenie intimă. Pe patul de moarte, ultimele lui cuvinte au fost: „Adu-o pe Emilie”.

(mai mult…)

Recomandare de carte: Orașul fetelor de Elizabeth Gilbert

Orașul stătea semeț și solid în cuibul lui de granit, strâns între cele două fluvii întunecate. Zgârie-norii stivuiți unii peste alții scânteiau ca niște coloane de licurici în aerul catifelat al verii. Am trecut podul tăcut și impunător – lat și lung ca o aripă de condor – și am intrat în oraș… Locul acesta plin de înțeles… Cea mai măreață metropolă din câte văzuse lumea, sau cel puțin așa am considerat eu întotdeauna. Eram copleșită de venerație. Aveam de gând să îmi plantez mica mea viață în orașul acesta și să nu îl mai părăsesc.”

***

Ca o fană înfocată a minunatei Elizabeth Gilbert, nu puteam să nu citesc și cel mai recent roman pe care l-a publicat în 2019, „Orașul fetelor” (City of Girls). Este o carte de dragoste, fără happy-end-ul clasic al genului, dar cu un mesaj important pentru femeile de toate vârstele. Povestea cărții este plasată în New York-ul anilor 1940, când America oscilează între a intra sau nu în cel de-Al Doilea Război Mondial și o are ca eroină pe Vivian Morris, o tânără de 19 ani, care este trimisă de părinți la mătușa ei independentă, ce deține un teatru.

Tânăra descoperă o lume fascinantă, atât în „orașul care nu doarme niciodată”, cât și în cadrul teatrului Lily Playhouse. Fiind talentată la croitorie și visând să creeze haine rafinate, Vivian ajunge să fie costumieră pentru actorii și dansatorii mătușii sale. Devine repede atrasă de lumea fascinantă a spectacolelor puse în scenă, de exploziile de culoare și senzualitate, cu mult diferite față de educația strictă pe care a primit-o de la părinți.

Vivian devine curând nedespărțită de Celia Ray, una dintre animatoarele-vedetă ale teatrului, o nonconformistă care o introduce pe Vivian în lumea cluburilor de noapte, care îi deschide apetitul către alcool, sex și nopți nedormite. Vivian nu este genul de femeie la care m-am așteptat, dat fiind că acesta este un roman de dragoste, dar rolul acesta i se potrivește ca o mănușă și mi-a fost repede clar că Vivian va fi portretizată așa cum este cu adevărat, dincolo de orice mască și aparențe, și că va trece prin multe ca să își descopere propria identitate.

(mai mult…)

Ziua Internațională a Cărții – Cele mai frumoase citate despre carte

Astăzi este Ziua Internațională a Cărții și a dreptului de autor și, în timp ce mă apropii de finalul romanului ”Orașul fetelor”, scris de minunata Elizabeth Gilbert (pentru care voi reveni mâine cu o recenzie 🙂 ), m-am gândit să las mai jos unele dintre cele mai frumoase citate despre cărți și splendidele lumi pe care ele le creează, pagină cu pagină.

Ziua mondială a cărții este sărbătorită pe data de 23 aprilie, din 1996 încoace. A fost inițiativa UNESCO ca, în această zi, lumea să celebreze cărțile, să încurajeze lectura, dar și să omagieze 3 mari scriitori a căror moarte a survenit la această dată, în 1616: William Shakespeare, Miguel de Cervantes și Inca Garcilaso de la Vega.

Ziua Internațională a Cărții

(mai mult…)

Shazam! sau despre încă un film cu super-eroi

Cu toții avem un super-erou în interiorul nostru și trebuie doar puțină magie pentru a îl scoate afară. Cam despre asta este vorba în „Shazam!”, cea mai nouă producție New Line Cinema, în regia lui David F. Sandberg.

Filmul prezintă un erou atipic din Universul DC Comics. De ce atipic? Pentru că Shazam pornește într-o călătorie inițiatică de a înțelege importanța faptului de a-i ajuta pe cei din jurul său și a responsabilității pe care o poartă prin puterile sale.

„Shazam!” este o comedie lipsită de pretenții, destinată publicului de peste 12 ani, cu momente amuzante și o poveste atent creionată de către scenariști.

(mai mult…)

Men in Black: International sau despre un sequel destul de amuzant al francizei

De mică mi-au plăcut filmele cu extratereștrii și, cum prindeam câte unul la tv, nu mă mai mișcam de pe canapea până nu se termina. Pe lângă franciza „Alien”, care rămâne my all time favourite, seria „Men in Black” cu Will Smith și Tommy Lee Jones mi-a plăcut mult și ea, pentru că a avut acel ceva inedit cu care a captat atenția: extratereștrii sunt printer noi de mult timp și sunt ținuți în frâu, fix sub ochii lumii, de o organizație secretă. 😀

Vara aceasta am pătruns din nou în universul MiB prin intermediul sequel-ului „Men in Black: International”, un blockbuster distractiv, plin de efecte speciale mișto și cu o distribuție bună. Nu este însă ca celelalte filme din franciza MiB, pentru că nu vizează excelența, ci distracția spectatorului.

(mai mult…)

Captain Marvel sau despre un film de la care așteptam mai multe

Uitându-mă la „Captain Marvel”, mă tot gândeam că este un alt film obișnuit cu super-eroi, a cărui intrigă este asemănătoare cu cele pe care le-am văzut de multe ori înainte. Pe bune! Adică în afară de faptul că am aflat cine este Carol Danvers, că ni s-a făcut cunoștință cu versiunea mai tânără a lui Nick Fury (Samuel L. Jackson) sau că ne-a fost dezvăluită originea Teseractului pe care Thanos l-a căutat cu atâta ardoare în „Avengers: Infinity War”, filmul este foarte dezamăgitor.

Scenariștii au încercat să îl facă o piesă de legătură între trecutul și prezentul din Universul Cinematografic Marvel (dat fiind faptul că este preambul pentru „Avengers: Endgame”), dar nu prea le-a ieșit. Sincer, speram să aibă o poveste mai interesantă, cu mai multă acțiune și personaje mai bine dezvoltate. În schimb, „Captain Marvel” încearcă să spună prea multe lucruri deodată pentru a face acea legătură, ceea ce duce la o poveste dezordonată, în care atenția trece constant de la scene din trecut, la scene din prezent și invers.

Unele momente sunt distractive, nu neg asta, iar chimia dintre Brie Larson și Samuel L. Jackson mai salvează spectatorul din plictiseală. Ah! Și să nu uit de pisica foarte simpatică ce completează distribuția. Dar în rest, are o nostalgie a anilor `90 și se simte mai mult ca un film polițist.

(mai mult…)

Rocketman sau despre povestea fantastică a lui Elton John

Cât de mult mi-a plăcut „Rocketman”! La fel de mult ca și Bohemian Rhapsody”, dar filmul ăsta a avut ceva mai fantastic, care m-a prins de la prima secvență. Aș putea să spun că este inspirația din spatele fiecărui cântec, care ne arată ceea ce Elton simțea cu adevărat atunci când a compus fiecare cântec. Aș putea să spun că este modul în care i-am simțit gândurile și sentimentele, tristețe sau dezamăgirea. Dar cred că mi-a plăcut cel mai mult din cauza „fanteziei” muzicale create de Dexter Fletcher, pentru a înțelege la un nivel mai personal, lupta lui Elton cu demonii interiori.

„Rocketman” prezintă povestea vieții lui Elton John, de-a lungul anilor, de la începuturi, ca „minune” la Academia Regală de Muzică din Londra și până la perioada sa de dependență și de vindecare. Suntem purtați prin intermediul cântecelor prin numeroase momente iconice pentru povestea de ansamblu: cum l-a întâlnit Elton pe cel mai bun prieten al său, pe Bernie Taupin, cum au compus împreună cântecele memorabile pe care le fredonează lumea întreagă, cum lipsa de iubire a părinților l-a făcut pe tânărul Elton să se refugieze în alcool și droguri sau cum și-a dat seama singur că are nevoie de ajutor ca să scape de această dependență etc.

(mai mult…)

Recomandare de carte: Camera de Emma Donoghue

„In the world I notice persons are nearly always stressed and have no time. In Room me and Ma had time for everything. I guess the time gets spread very thin like butter over all the world, the roads and houses and playgrounds and stores, so there’s only a little smear of time on each place, then everyone has to hurry on to the next bit.”

***

Ce ai face dacă, din senin, ar trebui să trăiești pentru restul vieții doar într-o cameră mică, fără posibilitatea de a ieși afară, de a simți razele soarelui atingându-ți pielea, de a respira aerul dulce și de a simți iarba sub tălpi? Ce ai face dacă ai putea doar să privești cerul printr-un gemuleț mic, în tavan și ai depinde doar de mâncarea, hainele și unele lucrușoare aduse de cel care te-a răpit când aveai 19 ani? Cum ai rezista și cel mai important, cum s-ar dezvolta normal și sănătos, din punct de vedere psihologic, un copil crescut într-un astfel de mediu izolat?

Toate aceste gânduri mi-au venit în minte în momentul în care am început să citesc cartea „Camera” („Room”), scrisă de irlandeza Emma Donoghue. Romanul prezintă povestea unei fete răpite de un bărbat bolnav mintal și ținută în captivitate de acesta, timp de 5 ani. Tânăra (al cărei nume nu este important, fiind una dintre multe) rămâne însărcinată și este nevoită să nască singură și să își crească băiețelul în acea cameră lipsită de ferestre, privată de mâncare și de lucruri esențiale. „Închisoarea” ei are pereții capitonați pentru ca vecinii să nu o audă cum strigă după ajutor și o ușă care se deschide doar cu un cod de acces.

(mai mult…)

Recomandare de carte: Muza de Jessie Burton

„Viața mea era un vrej de fasole, eu eram Jack, iar frunzișul creștea întruna, abundent, impresionant și cu o asemenea viteză, încât abia apucam să mă cațăr. Am iubit și am pierdut iubirea; am descoperit un soi nou de creativitate și senzația de apartenență. Și s-a întâmplat și ceva mai profund, ceva mai tainic, prin care trecem cu toții, iar dacă nu, ne așteaptă undeva – momentul de neuitat când ne dăm seama că suntem singuri.”

***

Romanul „Muza”, apărut în 2017 la editura Humanitas Fiction, are o copertă atât de delicioasă, încât am știut de la început că o să îmi placă mult. Pe fundalul turcoaz al coperții, pot fi recunoscute o mașină de scris, pensule și chiar și un pistol, toate elemente de „recuzită” dintr-o acțiune atent construită de Jessie Burton, cu schimbări de situație imprevizibile și un final neașteptat. „Muza” este o carte complexă, care deși are două planuri narative, este foarte ușor de citit.

Romanul începe cu primul plan, cel din Londra anilor 1967, unde Odelle Bastien, o tânără de culoare, ce visează să devină scriitoare, este angajată ca dactilografă la celebrul Institut de Artă Skelton. Odelle este naratoarea acestui plan și va avea pe parcursul poveștii un rol de investigator al originii unui tablou celebru. Tabloul, aflat în posesia lui Lawrie Scott, un englez de care se îndrăgostește la nunta celei mai bune prietene, pare a fi o capodoperă pierdută a unui pictor spaniol.

Ajunsă sub aripa lui Marjorie Quick, directoarea institutului, Odelle caută să descopere adevărul despre tablou: cine a fost pictorul, care au fost împrejurările în care a fost pictat și de ce a fost ascuns timp de peste treizeci de ani. Odelle își dă seama că între Marjorie și tablou există o legătură ascunsă, pe care directoarea nu vrea să o dezvăluie și care îi face rău, astfel că tânăra se străduiește să descopere cât mai mult din istoria controversată a tabloului.

(mai mult…)

3 filme la care să nu te uiți pentru că îți pierzi timpul

Mary Queen of Scots – 2018

Un film cu Margot Robbie și cu Saoirse Ronan care m-a dezamăgit. Am așteptat să îl văd de când a fost anunțat, mai ales că sunt 2 dintre actrițele mele preferate, dar în afară de costume și peisajele scoțiene, nu mi-a plăcut deloc. În tot filmul nu se întâmplă nimic concret și sunt multe sincope între evenimentele redate și cele care s-au întâmplat în realitate.

Pe scurt: Mary Stuart (Saoirse Ronan) a ajuns regina Franței la 16 ani, dar se întoarce în Scoția natală pentru a-și recupera tronul de drept, după ce devine văduvă la 18 ani. Nu îi este însă ușor, pentru că Scoția se află sub dominația reginei Elizabeth I (Margot Robbie), verișoara ei. Începând cu fratele ei, toți o trădează pe Mary, fără să ni se explice exact de ce, iar Elizabeth se află într-o stare constantă de paranoia, pentru ca Mary să nu îi fure cumva tronul.

În realitate, Mary și Elizabeth nu s-au întâlnit niciodată față în față, doar au comunicat prin scrisori și Mary a fost capturată când s-a dus prima dată în Anglia și a rămas în arest la domiciliu până la decapitarea ei. Din punctul meu de vedere, a fost acordată o prea mare atenție scenelor sexuale și homosexualității. Dacă ești interesat de povestea adevărată a Mariei Stuart și a relației ei cu Elizabeth, există multe documentare istorice la care să te uiți în schimb.

(mai mult…)